Lexicon de Anatomie a Omului, Etimologia Termenilor Anatomici

CUVÎNT ÎNAINTE

Primii termeni anatomici care să numească părți ale corpului sau diferite organe, au apărut probabil odată cu dezvoltarea limbajului și au o istorie care se pierde în negura vremurilor.

Astfel, mulți termeni anatomici au fost creați după comparații imaginate de autorii lor, cum ar fi: nucleul lenticular după asemănarea cu o lentilă, apofiza crista galli după asemănarea cu creasta de cocoș etc. Alți termeni au fost inspirați din mitologie și obiceiuri religioase: iris de la Iris, zeița curcubeului, muntele lui Venus, cornul lui Amon, sacrum – după obiceiul sacrificiilor, de a oferi o ofrandă zeilor, regiunea sacrală a animalului etc. Se ajunsese ca unele noțiuni anatomice să aibă în diverse limbi, nume și înțelesuri diferite. Totuși, limbajul anatomic este fundamentul limbajului medical, iar tendința de universalitate, de răspîndire și utilizare a termenilor a dus la convingerea că este necesar un limbaj comun, cu denumiri larg acceptate pentru aceleași formațiuni.

Prima lucrare cunoscută, care adună laolaltă termenii anatomici folosiți la vremea respectivă, a fost scrisă în limba greacă în jurul anului 100 p. Chr. de către Rufus din Efes: tratatul de terminologie anatomică „Despre numirea părţilor corpului”. Nefiind o nomenclatură propriu-zisă (standardizată), a putut să prolifereze anarhic în secolele următoare, adăugîndu-i-se un amestec de termeni de origine latină, greacă, arabă, numeroase omonime și sinonime, ajungîndu-se în anul 1800 la aproximativ 50. 000 de termeni, imposibil de utilizat. Mari figuri ale medicinei antice, Hippocrate (460-370 a. Chr), Celsus (25 a. Chr. - 50 p. Chr.) folosesc pentru prima oară termenii utilizați și astăzi: acromion, peritoneu, cartilaj, patelă. Galenus din Pergam (129-200 p. Chr.) folosește termeni ca epifiză, epididim, pilor, tars, aponevroză etc.

Primul tratat cu un grad înalt de corectitudine în știința anatomiei a fost cel al lui Andreas Vesalius (1514-1564) ”De humani corporis fabrica – libri septem”, publicat la Basel în 1543 – în care se explică cea mai mare parte a termenilor și care înlocuiește termenii din arabă și greacă cu termeni latini. Sunt de asemenea considerați părinți ai terminologiei anatomice Jacques Dubois, (Jacobus 1478-1555), profesorul lui Vesalius, Henle (1809-1885), Gegenbauer (1826-1903), Testut (1849 – 1925) etc.

În 1880 Joseph Hyrtl (1810-1894) propune o reformă a limbajului anatomic prin folosirea a 5600 de termeni numai în limba latină. Societatea Anatomiștilor Germani (Anatomische Gesellschaft) propune după 15 ani de consultări, în 1895 (Basel) la Congresul Internațional al Anatomiștilor, B. N. A. (Basiliensia Nomina Anatomica) o nouă terminologie în care se înlocuiesc termenii vechi, improprii, și se folosesc termeni numai în limba latină, nume proprii cu acordul autorilor (ex. valvula ileocecalis Bauhini sau ligamentum venosum Arantii etc.). Această variantă nu a fost considerată satisfăcătoare. Multe țări europene - Franța, Marea Britanie - nu o acceptă.

În 1936 tot Societatea Germană de Anatomie propune J. N. A. (JENA – Jenaensia Nomina Anatomica) cu mici modificări (de exemplu, superior în loc de cranial, anterior în loc de ventral), dar care nu a fost nici ea unanim acceptată.